Sunt Cristi
si vreau sa-i dau sotiei mele un martisor.

Ce ma impiedica? Nu e unul oarecare… martisorul Madalinei costa 100 000 de euro.

E facut cu multa dragoste, pentru viata. Pentru ca Madalina are leucemie si trebuie sa faca transplant de maduva. E singura ei sansa - insa eu stiu, simt, sper ca noi vom strange banii.

Lucrurile grave se spun simplu, asa ca o sa va rog, pur si simplu, sa ma ajutati sa-mi salvez sotia, sa-mi pastrez familia, sa-mi fac fetita sa zambeasca.

Iata, pe scurt, povestea noastra.

Undeva intr-un orasel de provincie din Oltenia, in ajunul Craciunului din 1976, se nastea un baietel pe cat de firav, pe atat de ambitios si dornic de viata. La numai cinci zile distanta, pe 29 decembrie 1976 (s-a grabit sa ma prinda in maternitate, aceeasi maternitate:), lua nastere si o fetita, pe numele ei Mihaela Madalina Becheru.

Vremea a trecut si am ajuns la scoala, eu eram mai retras, nu-mi placea colectivitatea, ea era plina de viata si tot timpul inconjurata de copii. Erau alte vremuri, in care nu aveai prea multe lucruri de facut, si prin urmare a fost usor sa facem o pasiune din a invata. Scoala fiind principala ocupatie, s-a nascut o concurenta pozitiva de la distanta... Castigatoare: bineinteles, ea. Uitasem sa va spun: in Calafat sunt doua scoli - ea era eleva la Scoala nr. 1, eu eram elev la Scoala nr. 2:)
Incet-incet, cei opt ani de scoala generala au trecut si lucrurile nu s-au schimbat. A venit admiterea la liceu, unde, surpriza, am ajuns in aceeasi clasa: ea statea in prima banca (desi nu era tocilara), eu in ultima (primul semn ca scoala nu mai era hobby-ul meu). In perioada liceului am fost foarte buni amici, iar undeva la sfarsitul clasei a XII-a am devenit mai mult decat foarte buni amici, deja se nascuse o mica idila... Mergeam impreuna la pescuit, la biliard, invatam impreuna. Nu a durat mult si m-am indragostit lulea de Mada.

A urmat admiterea la facultate: ea a intrat la Facultatea de Medicina, eu la Stiinte Economice, in Craiova. Eram doi tineri indragostiti de nedespartit. Am ajuns curand in Bucuresti, am facut din locul de munca o pasiune, amandoi. Nu avem prea multi prieteni, viata noastra inseamna familie si munca. Mada este medic la Victor Babes, eu lucrez pentru o companie de software…

Ce conteaza insa e ca o iubesc! ...Si ea ma iubeste!
Pe 21 august 2009 s-a nascut fiica noastra, Mara Ioana. Atat Mada, cat si eu o iubim nespus. ! Este o fetita foarte dragalasa, oricine e parinte - si cine nu e! - stie ce putem simti pentru ea.

Mada este o fire optimista si niciodata nu se da batuta, lupta pana la capat. Eu in principu sunt un pesimist, dar un pesimist ambitios:)

Eram o familie fericita. Si deodata... Ne pregateam sa plecam in concediu, eu eram tare obosit, iar Mada a insistat sa plecam 5 zile undeva, oriunde. Am tot amanat momentul concediului, eram prins cu diverse. Mara a racit, am urmat eu, dupa care a racit si Mada... Marei i-a trecut, eu m-am vaitat putin, dar mi-a trecut si mie... Trecuse o saptamana si jumatate, iar Madalina era tot racita.
Era intr-o joi, la sfarsit de noiembrie (pare atat de demult). Eu plecasem dimineata la Brasov, in delegatie. Mada avusese cu o seara inainte frisoane, iar cand s-a dus la serviciu, de dimineata, si-a luat o proba de sange. Si de acum totul a scapat de sub control: avea pe lama 600 de leucocite. M-a sunat sa-mi spuna... In prima faza n-am inteles ce mi-a zis, apoi mi-a detaliat... Nu-mi venea sa cred, nu realizam ce se intampla, nu puteam accepta ceea ce-mi spunea.A fost internata la Municipal.

Am citit pe Internet toata noaptea, iar a doua zi m-am intors la Bucuresti. Ea era in spital, iar eu eram... pierdut. Am tot sperat in diverse scenarii, dupa cateva zile s-a transferat la Fundeni, unde diagnosticul a fost unul crunt: leucemie acuta mieloblastica M0- M1.
Eu am aflat primul diagnosticul de la doctori, insa Mada il stia de mult. Doctorii i-au spus ca imediat trebuie sa inceapa tratamentul. A urmat o cura foarte dura de chimioterapie combinata cu multe antibiotice si zile grele pentru ea, de nopti pierdute si sentimente contradictorii - pentru mine.

Dupa prima cura, in sfarsit o veste buna, dupa mult timp: boala este in remisie. A doua cura de chimioterapie a fost grea… cu mult mai grea decat prima, dar a trecut.

In sfarsit, ne pregateam sa plecam in Italia, la clinica din Pescara… pe un taram necunoscut, dar care este “Taramul Fagaduintei” pentru noi, locul in care ne punem toate sperantele!
Mada a stat doua zile acasa inainte de plecare: s-a jucat cu Mara, am mancat impreuna…am fost din nou impreuna, toti trei sub acelasi acoperis. A fost frumos, simplu si firesc, si apoi am plecat. Sperand, crezand, dorindu-ne sa fie din nou frumos. (“Mai e putin” -  ne spunem unul celuilalt dupa care  amandoi ii soptim Marei “Mai e putin”, iar Mara ne raspunde: “Mami vine repede”)

Am ajuns la aeroport. Cu multe emotii dar plini de speranta! Am zburat, am ajuns la Roma. Batea vantul, erau nori, ploua… noi speram. Am plecat spre Pescara lasand in spate vantul, ploaia… dar avand in fata soarele si cel mai frumos curcubeu pe care l-am vazut vreodata.
Zilele acestea i-am citit Madalinei toate mesajele de pe Facebook (nu are cont pe Facebook – dar cred ca o sa-si faca), am vazut impreuna cum oamenii ajuta… oamenii, iubirea, VIATA!

Colegii nostri au uitat de orice altceva… pare ca toate gandurile lor sunt indreptate catre noi… prieteni si necunoscuti ne suna si ne incurajeaza, este extraordinar! Cu totii spun acelasi lucru: Mada se va face bine! Iar noi spunem: “Cu siguranta se va face bine,  doar pentru asta luptam cu totii!”

Pare a fi un film, in care energia tuturor o insufleteste pe EA… pe Mada. Si functioneaza! Azi a mers pe jos o jumatate de ora fara intrerupere (nu o mai facuse de doua luni si jumatate)
A facut analizele aici la Pescara, parca nu a mai durut-o nici punctia (poate curcubeul, poate medicul, poate speranta, poate Facebook-ul…) maine primim rezultatele si inaintam dosarul de cautare a unui donator compatibil. Saptamana viitoare urmeaza o noua cura in Bucuresti, de data asta de consolidare (sper sa fie ultima cura!!!)

Dupa care TRANSPLANTUL  si… POVESTEA CONTINUA!  

Mada are incredere si este o luptatoare! Pentru Mara, e capabila sa indure oricat!

Noi luptam pentru familia noastra, dar avem nevoie si de ajutorul vostru. Nu am vrea ca aceasta poveste sa va intristeze, ci doar sa transmitem un mesaj de iubire.

Si un strigat de ajutor.

Doneaza acum!